On my way to Slovakia…
Totul a inceput acum vreo 2 saptamani. Am completat un fomular de aplicare ca facilitator pentru o conferinta in Slovacia. Si cum Mos Craciun exista, s-a intamplat si minunea de a ma accepta in minunata lor echiputza. Dupa ce mi-am scos capul din tavan, ca urmare a saltului de bucurie facut, mi-am dat imediat seama ca trebuie sa ajung acolo, one way or another. Asa ca prietenul Google nu m-a lasat la greu si am gasit de toate: avioane, microbuze si, de ce nu, trenuri. Si cum buzunarul meu de student bursier nu isi permite luxul de a-si plati avioane de 150 de euro iar calatoria cu microbuzul deja devenise un punct pe lista de “Asa nu…”, am ales cea mai eficienta metoda de a calatori prin Europa: trenul.
Si m-am trezit frumusel intr-o zi, pus pe fapte mari, si mi-am miscat curul aproape inexistent la gara pentru a imi lua bilete. Dupa o ora interminabila de vorbit cu o tantita printr-un geam antiglont, mi-am rezervat biletul de Arad-Budapesta-Bratislava. In tot acest timp, un puhoi de lume s-a perindat prin fata chioscului de bilete ocupat cu nesimtire de mine. Si au venit… si au plecat, cu exceptia unui domn, pe care, dupa cum ar spune unii, Universul mi l-a scos in cale (Nooo… Vasile!), domn care m-a informat sa am foarte mare grija cu bagajele si cu adidasi pe rutele internationale, riscand astfel sa raman fara. Si cum plecam pentru o saptamana la o conferinta care uneori necesita si un black tie suit, primul meu impuls a fost acela de a imi lua ambele trolere in minunata calatorie. Bineinteles, ratiunea a invins instinctul animalic, si astfel mi-am redus garderoba la dimensiunea unui singur troler, la care urma sa se adauge ulterior si un rucsac incapator.
Si echipat ca de razboi m-am urcat in trenul sperantei ce urma sa ma duca la Arad.
Problema era ca, indiferent de puterea de autsugestie ce incercam s-o folosesc exhaustiv, omiteam faptul ca inca traiam in Romania, tara in care trenurile nu vor veni niciodata la timp. Asa ca legatura mea de la Timisoara Nord catre Arad, incadrata strategic in intervalul de 8 minute, parea absoult imposibil de atins. Si cu toate astea, ceea ce este cu adevarat incredibil e ca trenul spre Timisoara trece prin Arad inainte sa ajunga la destinatie, motiv pentru care mi se pare o idiotenie sa pleci din Craiova cu scopul de a ajunge in Arad, ca ulterior chiar sa treci prin Arad, dar sa nu te dai jos pana la Timisoara, doar pentru a lua un tren inapoi spre Arad… aien’t it mindblowing? :) Asa ca am decis, intr-un act de pura nebunie sa ma dau jos in Arad inainte sa ajung la Timisoara. Revenind totusi la sfatul scos in cale in gara din Craiova, am facut tot posibilul sa imi pastrez siguranta bunurilor pe tot parcursul calatoriei. Nu mi-a fost foarte greu pana in Deva, colegii mei de calatorie fiind fie 2 mosuleti simpatici plecati in calatoria vietii lor, fie o familie de intelectuali numeroasa care a umplut compartimentul. Au fost destul de fun discutiile cu cei din cea de-a doua categorie, acestea variind cuprinzand teme precum facultate, AIESEC sau serviciul fiecarui dintre ei. Nici nu am stiut cand au trecut cele 4 ore. Partea si mai fun a fost dupa. La Deva a urcat in compartimentul meu un grup de mancatori de ceafa de porc, care mai de care mai stimulat cu stereoizi si mai tatuat. Partea cu adevarat cutremuratoare este aceea in care unul dintre ei ma privea fix in timp ce altul a scos o carte pe care scria “Capul Mafiei”. Dar am trecut si peste asta…
Si dandau-ma jos in Aradul Nou la 1 noaptea, m-am trezit in mijlocul pustietatii, fara niciun taxi in jurul meu si fara niciun mod de a ajunge la gara mare. Singura raza de speranta a fost o fata care se misca agale catre mine carand un troler imens dupa ea. Am oprit-o in miezul noptii si am rugat-o sa imi dea niste indicatii pentru a ajunge la gara. Dupa o calatorie de o jumatate de ora cu tramvaiul am ajuns in fata impozantei gari din Arad. Mi-am verificat trenul si m-am asezat strategic langa un calorifer pe unul din culoarele cladirii. In lipsa de ocupatie am intrat in vorba cu unul dintre angajatii de baza al garii, un muncitor necalificat ce taia bilete la veceu. Experienta de viata si vulgaritatea unei persoane trecute bine de varsta a doua au fost sarea si piperul unei nopti petrecute in Arad, dupa 10 ore de mers cu trenul. Si ne-am apucat sa vorbim de politica, de femei si de bautura, pe principiul cine nu are batrani sa ii caute la veceu in Arad.
M-am urcat apoi in trenul spre Budapesta, tren suprasaturat cu unguri care de-ai dreaq vorbeau ungureste facandu-ma sa cred ca sunt singurul vorbitor de romana din tren. Cum mi-am dat seama de asta? Aproape de Budapesta, o batranica se ridica fumos de pe sacun si se apropie de mine cu intrebarea: “Pe unde suntem?”. Bineinteles ca habar n-aveam unde suntem, mai ales ca noaptea de afara facea ca lumina din tren sa se reflecte in geam si astfel sa il transforme intr-o oglinda. Dar intr-un final am ajuns si in Budapesta. Cu scopul de a vizita, m-am dat jos din tren si am iesit din gara, am dat doua ture in jur pentru a nu ma pierde in marele oras, dar frigul si ploaia combinate cu imbracamintea mea subtire m-au facut sa ma refugiez inapoi. Si astfel am inceput sa ma plimb prin gara. Pentru ca era 6 dimineata, nu erau foarte multe locuri de vizitat. Am intrat la informatii pentru a ma asigura ca trenul meu urma sa plece la ora corecta, loc in care am dat peste o tantitza proptita intr-un birou. Mi-am pregatit vocea si accentul meu britanic si am intrebat-o daca sunt in Budapest Keleti si daca trenul spre Bratislava urmeaza sa plece in 3 ore. Mi-a raspuns sec intr-o limba urata ce s-a dovedit a fi maghiara. Nu ne intelegeam. Noroc cu paznicul care, om cult de altfel, cunostea cat de cat engleza si a reusit sa imi dea anumite informatii. Am iesit demotivat cu gandul ca mai aveam de asteptat ceva timp. Nu o sa povestesc ce am facut pentru a nu plictisi (m-am plictisit eu asteptand). Unul dintre momentele dragute a fost cel in care o blonda cu ochii albastrii ma fixa cu privirea din partea cealalta a salii de asteptare. Am inceput sa zambim si am plecat in directii diferite (trist :p).
M-am urcat apoi in trenul spre Bratislava intr-un compartiment plin cu femei venite tocmai de pe meleaguri iberice, plecate in calatoria vietii lor, femei a caror gura nu a tacut nici macar o secunda tot drumul, vorbind intr-un ritm greu de inteles. Noroc cu excursia in Spania de acum doi ani ca am inteles fractiuni din discutia lor. Un drum neinteresant in care oboseala si-a spus cuvantul facandu-ma sa cucai pe scaun cu capul lipit de geam. Si am ajuns in Bratislava, loc in care trebuia sa fiu asteptat de cineva. Evident intarzia. Asa ca m-am trezit singur intr-o sala mare in care nu cunosteam pe nimeni, si mai mult decat atat, nici macar nu stiam sa vorbesc pe intelesul celorlalti. Tot ce trebuia sa fac era sa stau si sa astept…
Si intr-un final persoana aceea a venit si distractia a inceput…
Te Iubesc in still Versace
Gata… a gasit feericul, euforicul si mai ales mirobolantul subiect pentru un nou post pe blog. Prins intre doua examene, cateva sedinte si alte chestii de leadersheep (stiu ca e cu i ca doar nu sunt analfabet :p) ce mi se tot plimba prin cap in ultima perioada, am gasit un minunat sfarsit de saptamana pentru a imi recapata echilibrul, odata aparent de negasit. Da, stiu, ma laud, dar in sfarsit am alocat putin timp pentru a face anumite lucruri pe care nu le mai facusem de mult. Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc.
Fiind o duminica seara, una din zilele in care se simte ca este iarna doar privind pe geam si admirand fulgii care cad de sus, am ales confortul de a sta in fata calculatorului si de a vedea un film bun in detrimentul unei iesiri in oras cu prietenii. Filmul se numeste “The Time Travelers Wife”. Nu pot sa zic ca este un film genial, care te tine in priza pe tot parcursul lui, la final, nestiind cand a trecut timpul. Nu. Este un film de weekend, care, din punctul meu de vedere, rezoneaza oarecum cu starea pe care o am. Dar nici filmul nu face subiectul discutiei noastre.
Dupa film, messengerul meu imi spune ca tocmai ce am primit cateva mail-uri noi, si eu, curios din fire, dau repede sa le citesc. Unul dintre ele era de la prietenul hi5 (da inca mai am cont, dupa vreo 2-3 tentative nereusite de a il inchide), cum ca cineva m-ar invita sa ma joc nu stiu ce pe net. Neinteresant, dar pentru ca nu mai intrasem de mult pe contul pe care il aveam, ma loghez sa verific activitatea. Partea buna cu canalele astea de pseudo-socializare este ca pe prima pagina gasesti o coloana in care este prezentat un scurt istoric al activitatilor prietenilor tai. Asa ca, nu stiu exact cum se face ca un prieten al unui prieten care intre timp a a devenit si prietenul meu (folosesc termenul de prieten in aceptiunea inteleasa de utilizatorii acestor portaluri) a adaugat o anumita “usera” pe numele ei de scena “Te Iubesc In Stil Versace”. Nu am nimic cu respectiva. Poate fi cine stie ce geniu in devenire, luand in considerare faptul ca nu avea mai mult de 18 ani. I-am spus unei prietene (in acceptiunea clasica a cuvantului) despre noul mod de a-ti manifesta sentimentele, iar intrebarea a venit in mod natural: “cum iubesti in stil versace?”. De aici porneste un lung sir de intrebari, deocamdata fara raspuns cum ar fi: “care sunt criteriile de evaluare ale unei astfel de iubiri?” sau “care este diferenta dintre o iubire versace si o iubire channel?”… sa fie oare doar mirosul… iubirea ta (si cand zic iubire ma refer la sentiment nu la apelativul folosit mai nou si pentru persoane) miroase a coco sau a giani? Atunci am aflat: Trebuie sa iubesti stil channel… coco miroase mai bine.
Si pentru a ma limita la doar o remarca negativa asupra hi5-ului, nu o sa mentionez ca, impins de curiozitate am intrat pe o pagina a unei prietene (termen folosit ca si mai inainte) si i-am citit scurta descriere despre ea. Nu o sa citez din ea spunand ca desi are doar “14 trandafiri in buchetul vietii”, se bucura de fiecare clipa, acesti ani nemaiintorcandu-se “never”. Nu o sa spun nici despre sfatul ei de a face bine si a nu face rau pentru ca e mai bine sa faci bine si e foarte rau atunci cand faci raul, sfat menit “sa te aduca pe calea cea buna”, dupa parerea ei. Am sa ma opresc. Cine stie in ce Elena Udrea se va transforma atunci cand va fi mare.
Si pentru a incheia in Stil Versace, pentru ca nu o sa pun o manea cu cica-laca-cichi-ca-cica-cica-cichi-cea, si pentru ca parfumul pe care il folosesc nu este nici coco, nici giani, o sa pun o reclama care mie imi place foarte mult.
Cum se numeste stilul asta?
The man with one red shoe.
Facand abstractie de titlu deocamdata, incepusem acum vreo cateva saptamani un articol nou, din pacate nefinalizat inca, cu o fraza de genul: “e decembrie. inca nu stiu cum a trecut timpul”. Poate asta e problema mea… ma apuc sa scriu ceva si pe undeva pe la jumate imi dispar ideile. Dar deh… nu o sa moara singurul meu cititor daca nu mai postez nimic pe aici.
Ca sa nu o mai lungesc degeaba pe aici, o sa anunt subiectul, care, dupa parerea mea, cred ca este abordat si de alte persoane in perioada asta: New Year’s Eve party. Am facut acest eveniment ”mult asteptat” la un prieten cu cateva persoane pe care le cunosc deja de o perioada, persoane care pot sa zica DA la o petrecere reusita dar stiu si sa zica NU atunci cand este cazul (inside joke… don’t mind me). Ne-am strans frumos intr-un apartament suprasaturat cu bautura si mancare, dar si cu 2 boxe gata oricand sa dea jos tencuiala de pe pereti, lucru care s-a intamplat intr-un final. S-a facut ora stabilita si am inceput sa ne facem aparitia rand pe rand. Am “barfit” putin despre calitatile de sofer al unui prieten comun, dupa care ne-am hotarat sa ii spunem in fata. Bineinteles ca orgoliul lui a fost atins si mi-a promis ca nu o sa ma mai urc in micuta lui masina niciodata. Nu stiu exact daca este sau nu un motiv de intristare. Revenind… am inceput sa mancam, sa bem si sa ne scalambaim putin pe muzica din sufragerie. Si fara sa stim cand a trecut timpul, am ajuns la doar 10 minute de 2010 (inca imi e greu sa nu pun doi de 0 dupa 2). Ne-am facut curaj sa iesim din casa si ne-am intalnit cu alte persoane cu care am avut placerea, intr-o mai mica sau mai mare masura, de a lucra anul asta. Am ciocnit un parhar de… ceva, ne-am tras doua trei poze si intr-un final am pornit pe cai diferite.
Restul petrecerii a continuat in acelasi ton, fiind nevoit sa renunt la minunatul meu plover (corectati-ma daca incultura mea m-a facut sa gresesc scrierea acestui cuvant) mov din cauza caldurii. Ne-am mai dansat, ne-am mai baut, si totul a tinut-o in ritmul asta pana aproape de dimineata cand, unul cate unul, invitatii au inceput sa plece. Si, vazand cu ochii, ne-am imputinat simtitor. Anumite persoane, din cauza ”oboselii” accentuate au transformat sufrageria din ring de dans in loc de odihna. Altii, printre care si eu am gasit, initial un loc pe hol la un pahar de taina, apoi un loc intr-un pat, bineinteles tot mov, sa se asorteze cu minunatul plover pe care de mult nu il mai purtam.
Momentul haios din toata treaba asta este cel al plecarii. Insotit de doua fete (as putea spune ca de obicei, dar din pacate este vorba doar de doua prietene) asteptam sa ma incalt si sa imi fac iesirea, moment in care mi-am gasit primul adidas. Din cate imi aminteam eu, stiam sigur ca venisem cu amandoi, dar cel de-al doilea nu se dadea gasit. In locul lui statea un alt adidas, la fel de alb, la fel de purtat, facut de aceeasi firma, dar din pacate avand alt posesor, deocamdata neidentificat. Dupa aproximativ un sfert de ora de cautari prin tot apratamentul, dupa ce i-am intrebat pe toti ce fel de adidasi purtau cand au venit, am decis sa ma las pagubas si intr-un moment de curaj nebunesc am incaltat adidasul strain si am plecat, bineinteles insotit de aceleasi fete care ma asteptau de ceva timp. Am ajuns acasa si am adormit intr-un somn de cel putin 10 ore, as fi vrut eu.
As fi vrut sa spun a doua zi, dar, pentru ca eram deja in a doua zi cand m-am culcat, era tot aceeasi zi cand m-am trezit. La scurt timp telefonul imi spune ca una dintre persoanele prezente la petrecerea de seara trecuta incearca sa ma apeleze. Imi da un numar de telefon al altei persoane care pretindea ca cineva i-a furat adidasul. Era deja prea complicat cu atat de multe persoane implicate in povestea asta, motiv pentru care, la starea de oboseala pe care o aveam credeam ca traiesc o telenovela in care personajul principal este adidasul meu. Ne-am intalnit, am facut tranzactia si ne-am amuzat copios pe seama incidentului de seara trecuta. Partea penibila este ca tipul era ferm convins ca cineva s-a imbatat atat de tare incat i-a furat adidasul, lucru care era mai mult o certitudine ce se aplica mai corect in cazul meu.
Care este scopul acestui articol, in afara de acela de a ne amuza pe seama acestui incident? Viata e facuta din astfel de momente haioase, singurul lucru care diferentiaza experientele prin care trecem, punandu-le etichetele cu “bun” sau “rau”, este modul in care noi le vedem si le traim. Cu toate ca initial m-am simtit putin deranjat sa plec incaltat in doi adidasi diferiti, a doua zi am ras cateva minute bune la telefon in timp ce solutionam situatia creata.
Se spune ca asa cum petreci prima zi din an, asa vei petrece restul de 364 de zile. Bine ca nu cred in prostii de genul asta pentru ca, dupa cum ar putea crede unuii, ar trebui sa port incaltaminte diferita tot anul. Prefer sa cred ca si in 2010 ”ma voi rade” si ma voi distra destul de mult, si asta nu din cauza celor intamplate, ci pur si simplu pentru ca am un feeling destul de bun pentru anul asta :)
