No Problem

A nins. Dupa ce s-a lasat indelung asteptata, iarna, pe care cu totii o credeam deja trecuta, a venit brusc, imprevizibil, cu niste picaturi de ploaie duse de vant, transformate apoi in lapovita si intr-un final in ninsoare in toata regula. A nins. Parca prea putin pentru a nu se topi a doua zi, suficient pentru a paraliza un oras a carui infrastructura este deja la pamant. Si asa incepe aventura mea…

In tot timpul acesta, eu eram la facultate, ascultand logica unor profesori care aduceau argumente care sa sustina ca zeroul zambaret de pe tabla e de fapt simbolul teta. Inutil. Plictisitor. Si parca atentia noastra se indreapta spre fulgii mari de afara. Dupa ce batranelul din fata isi termina lectia, grupul nostru se indreapta spre masina unui coleg, recent posesor de permis de conducere, care se ofera sa ne scuteasca de mersul pe jos prin vremea mizerabila de afara. Considerand ca astfel pot ajunge la timp pentru ultimele retusuri la proiectul ce trebuia prezentat in seara aia, accept. Dupa ce da jos zapada de doua degete de pe masina, ne imbarcam cu totii pentru a pleca intr-o noua aventura. O jumatate de ora mai tarziu, timp in care parcurgem infima distanta de aproximativ 2-3 km cu o viteza de doar 20 km/h cu opriri din suta in suta de metrii, unul dintre membrii echipajului ajunge la destinatie. Entuziasmul soferului deja se diminueaza vazand cu ochii, moment in care se intoarce spre mine si imi comunica faptul ca urmeaza a ma lasa intr-o statie de autobuz, motivand frica de un posibil accident pana la mine acasa, casa care acum se afla in partea cealalta de oras. Strab din nas si accept, cu toate ca un drum cu autobuzul nu este tocmai ce aveam in minte cand m-am urcat la el in masina. Zis si facut. Deodata aterizez intr-o statie de autobuz, sub copertina unui magazin general sub care isi gasisera deja adapost inca vreo 20-30 de persoane.

Combustibilul curgea cu presiune in rezervorul masinilor ce opreau pentru a alimenta la benzinaria din fata. Un caine zgribulit isi gasise adapost intr-o cutie de carton. Isi ridica, pentru un moment, capul pentru a latra la un boschetar care trece prin fata lui, apoi se inghesuie la loc. Niste copii de generala trec prin statie, bucurosi de zapada ce nu inceta sa vina. Printre hohote de ras, isi comunica ceva in limba lor si trec mai departe, impasibili de proiectul meu care parea un lucru atat de intangibil. Trei masini de deszapezire apar de la orizont pentru a curata strada. Degeaba. Ninge prea rau sa se vada diferenta. Doua tipe de liceu isi indreapta atentia spre mine, dar sunt prea inghetat pentru a socializa cu cineva. Cainele din cutie scoate din nou capul, se uita si se baga la loc. Printre mormanele de zapada si masinile parcate aiurea pe marginea drumului, nu se vede niciun autobuz. Si asa trec 45 de minute. Si nimic. Incet, speranta ca voi mai ajunge sa prezint proiectul la care imi adusesem contributia se pierde in spatele perdelei de fulgi din fata mea. Imi strang fularul si imi ridic gulerul de la palton. Am de asteptat. Peste putin timp, se zareste un autobuz. Sunt salvat. Dar extazul meu e doar temporar, numarul din parbriz imi arata ca nu este cel pe care eu il astept. Ma repliez in multime si privesc cum, indiferent cat de aglomerat ar fi, intotdeauna mai e loc pentru inca un calator grabit. Usile se inchid si conglomeratul de trupuri umane se pierde incet, si in acelasi timp si speranta celor din statie. Nu trece mult si in zare se contureaza o noua silueata de autobuz. Asta trebuie sa fie. Si astfel ma apropii de marginea trotuarului pentru a ma baga in fata oricarei babute shaolin pretendenta la un loc cald in autobuzul sperantei. Urc, compostez biletul si imi gasesc un loc in picioare.

In autobuz, aceeasi aglomeratie caracteristica. O blonda de pe scaunul din fata mea era confuza cu privire la statia la care sa coboare. In spate, un muncitor cu carca gaseste momentul prielnic pentru a-si scutura caciula de omat. Apoi, zarind un coleg cu care a impartit aceeasi Epoca Neolitica, incep a depana amintiri. Blonda se hotaraste si coboara. Ii fac loc, protejand scaunul ce tocmai se eliberase. Dupa ce scap din nou de aceeasi babuta shaolin, ma asez si ma uit la ceas: o jumatate de ora pana la proiect. Si eu eram in cealalta parte de oras miscandu-ma cu viteza luminii… stinse. In dreapta mea, o mama cu un copil galagios, de vreo 2 ani, in brate. Dupa ce termina de rontait o punga de pufuleti cu surprize, copilul ramane fascinat de spectacolul de zapada. In fata, un cocalar frustrat isi ameninta interlocutorul cu care vorbea la telefon pe motiv ca s-a dat la femeia lui. Brusc, atentia intregului autobuz se indreapta spre el, dandu-i astfel prilejul de a lua in obiectul muncii un mosulet, deanjat de convorbirea, la un ton deja prea ridicat, a acestuia. Atentia imi este brusc atrasa de copilul de langa mine care rostea obsesiv, pe un ton atat de indiferent, aceleasi doua cuvinte, intr-o engleza à la Cartoon Network: “No Problem”.

Dupa mai bine de 2 ore din momentul plecarii de la Universitate, cobor in statia din fata blocului. Deja eram in intarziere, dar ce mai conta? Eram acasa si totul revenise la normal. Ma intalnesc cu echipa cu care am lucrat si, nu peste mult timp, ajungem si noi in locul in care trebuia sa prezentam. Acolo realizez ca multe persoane care trebuiau sa fie prezente au fost invinse de vremea de afara. Dar ce mai conteaza? Pana la urma totul a iesit bine. No problem!

---