On my way to Slovakia…

Totul a inceput acum vreo 2 saptamani. Am completat un fomular de aplicare ca facilitator pentru o conferinta in Slovacia. Si cum Mos Craciun exista, s-a intamplat si minunea de a ma accepta in minunata lor echiputza. Dupa ce mi-am scos capul din tavan, ca urmare a saltului de bucurie facut, mi-am dat imediat seama ca trebuie sa ajung acolo, one way or another. Asa ca prietenul Google nu m-a lasat la greu si am gasit de toate: avioane, microbuze si, de ce nu, trenuri. Si cum buzunarul meu de student bursier nu isi permite luxul de a-si plati avioane de 150 de euro iar calatoria cu microbuzul deja devenise un punct pe lista de “Asa nu…”, am ales cea mai eficienta metoda de a calatori prin Europa: trenul.

Si m-am trezit frumusel intr-o zi, pus pe fapte mari, si mi-am miscat curul aproape inexistent la gara pentru a imi lua bilete. Dupa o ora interminabila de vorbit cu o tantita printr-un geam antiglont, mi-am rezervat biletul de Arad-Budapesta-Bratislava. In tot acest timp, un puhoi de lume s-a perindat prin fata chioscului de bilete ocupat cu nesimtire de mine. Si au venit… si au plecat, cu exceptia unui domn, pe care, dupa cum ar spune unii, Universul mi l-a scos in cale (Nooo… Vasile!), domn care m-a informat sa am foarte mare grija cu bagajele si cu adidasi pe rutele internationale, riscand astfel sa raman fara. Si cum plecam pentru o saptamana la o conferinta care uneori necesita si un black tie suit, primul meu impuls a fost acela de a imi lua ambele trolere in minunata calatorie. Bineinteles, ratiunea a invins instinctul animalic, si astfel mi-am redus garderoba la dimensiunea unui singur troler, la care urma sa se adauge ulterior si un rucsac incapator.
Si echipat ca de razboi m-am urcat in trenul sperantei ce urma sa ma duca la Arad.

Problema era ca, indiferent de puterea de autsugestie ce incercam s-o folosesc exhaustiv, omiteam faptul ca inca traiam in Romania, tara in care trenurile nu vor veni niciodata la timp. Asa ca legatura mea de la Timisoara Nord catre Arad, incadrata strategic in intervalul de 8 minute, parea absoult imposibil de atins. Si cu toate astea, ceea ce este cu adevarat incredibil e ca trenul spre Timisoara trece prin Arad inainte sa ajunga la destinatie, motiv pentru care mi se pare o idiotenie sa pleci din Craiova cu scopul de a ajunge in Arad, ca ulterior chiar sa treci prin Arad, dar sa nu te dai jos pana la Timisoara, doar pentru a lua un tren inapoi spre Arad… aien’t it mindblowing? :) Asa ca am decis, intr-un act de pura nebunie sa ma dau jos in Arad inainte sa ajung la Timisoara. Revenind totusi la sfatul scos in cale in gara din Craiova, am facut tot posibilul sa imi pastrez siguranta bunurilor pe tot parcursul calatoriei. Nu mi-a fost foarte greu pana in Deva, colegii mei de calatorie fiind fie 2 mosuleti simpatici plecati in calatoria vietii lor, fie o familie de intelectuali numeroasa care a umplut compartimentul. Au fost destul de fun discutiile cu cei din cea de-a doua categorie, acestea variind cuprinzand teme precum facultate, AIESEC sau serviciul fiecarui dintre ei. Nici nu am stiut cand au trecut cele 4 ore. Partea si mai fun a fost dupa. La Deva a urcat in compartimentul meu un grup de mancatori de ceafa de porc, care mai de care mai stimulat cu stereoizi si mai tatuat. Partea cu adevarat cutremuratoare este aceea in care unul dintre ei ma privea fix in timp ce altul a scos o carte pe care scria “Capul Mafiei”. Dar am trecut si peste asta…

Si dandau-ma jos in Aradul Nou la 1 noaptea, m-am trezit in mijlocul pustietatii, fara niciun taxi in jurul meu si fara niciun mod de a ajunge la gara mare. Singura raza de speranta a fost o fata care se misca agale catre mine carand un troler imens dupa ea. Am oprit-o in miezul noptii si am rugat-o sa imi dea niste indicatii pentru a ajunge la gara. Dupa o calatorie de o jumatate de ora cu tramvaiul am ajuns in fata impozantei gari din Arad. Mi-am verificat trenul si m-am asezat strategic langa un calorifer pe unul din culoarele  cladirii. In lipsa de ocupatie am intrat in vorba cu unul dintre angajatii de baza al garii, un muncitor necalificat ce taia bilete la veceu. Experienta de viata si vulgaritatea unei persoane trecute bine de varsta a doua au fost sarea si piperul unei nopti petrecute in Arad, dupa 10 ore de mers cu trenul. Si ne-am apucat sa vorbim de politica, de femei si de bautura, pe principiul cine nu are batrani sa ii caute la veceu in Arad.

M-am urcat apoi in trenul spre Budapesta, tren suprasaturat cu unguri care de-ai dreaq vorbeau ungureste facandu-ma sa cred ca sunt singurul vorbitor de romana din tren. Cum mi-am dat seama de asta? Aproape de Budapesta, o batranica se ridica fumos de pe sacun si se apropie de mine cu intrebarea: “Pe unde suntem?”. Bineinteles ca habar n-aveam unde suntem, mai ales ca noaptea de afara facea ca lumina din tren sa se reflecte in geam si astfel sa il transforme intr-o oglinda. Dar intr-un final am ajuns si in Budapesta. Cu scopul de a vizita, m-am dat jos din tren si am iesit din gara, am dat doua ture in jur pentru a nu ma pierde in marele oras, dar frigul si ploaia combinate cu imbracamintea mea subtire m-au facut sa ma refugiez inapoi. Si astfel am inceput sa ma plimb prin gara. Pentru ca era 6 dimineata, nu erau foarte multe locuri de vizitat. Am intrat la informatii pentru a ma asigura ca trenul meu urma sa plece la ora corecta, loc in care am dat peste o tantitza proptita intr-un birou. Mi-am pregatit vocea si accentul meu britanic si am intrebat-o daca sunt in Budapest Keleti si daca trenul spre Bratislava urmeaza sa plece in 3 ore. Mi-a raspuns sec intr-o limba urata ce s-a dovedit a fi maghiara. Nu ne intelegeam. Noroc cu paznicul care, om cult de altfel, cunostea cat de cat engleza si a reusit sa imi dea anumite informatii. Am iesit demotivat cu gandul ca mai aveam de asteptat ceva timp. Nu o sa povestesc ce am facut pentru a nu plictisi (m-am plictisit eu asteptand). Unul dintre momentele dragute a fost cel in care o blonda cu ochii albastrii ma fixa cu privirea din partea cealalta a salii de asteptare. Am inceput sa zambim si am plecat in directii diferite (trist :p).

M-am urcat apoi in trenul spre Bratislava intr-un compartiment plin cu femei venite tocmai de pe meleaguri iberice, plecate in calatoria vietii lor, femei a caror gura nu a tacut nici macar o secunda tot drumul, vorbind intr-un ritm greu de inteles. Noroc cu excursia in Spania de acum doi ani ca am inteles fractiuni din discutia lor. Un drum neinteresant in care oboseala si-a spus cuvantul facandu-ma sa cucai pe scaun cu capul lipit de geam. Si am ajuns in Bratislava, loc in care trebuia sa fiu asteptat de cineva. Evident intarzia. Asa ca m-am trezit singur intr-o sala mare in care nu cunosteam pe nimeni, si mai mult decat atat, nici macar nu stiam sa vorbesc pe intelesul celorlalti. Tot ce trebuia sa fac era sa stau si sa astept…

Si intr-un final persoana aceea a venit si distractia a inceput…

---