Si m-am trezit frumusel intr-o zi, pus pe fapte mari, si mi-am miscat curul aproape inexistent la gara pentru a imi lua bilete. Dupa o ora interminabila de vorbit cu o tantita printr-un geam antiglont, mi-am rezervat biletul de Arad-Budapesta-Bratislava. In tot acest timp, un puhoi de lume s-a perindat prin fata chioscului de bilete ocupat cu nesimtire de mine. Si au venit… si au plecat, cu exceptia unui domn, pe care, dupa cum ar spune unii, Universul mi l-a scos in cale (Nooo… Vasile!), domn care m-a informat sa am foarte mare grija cu bagajele si cu adidasi pe rutele internationale, riscand astfel sa raman fara. Si cum plecam pentru o saptamana la o conferinta care uneori necesita si un black tie suit, primul meu impuls a fost acela de a imi lua ambele trolere in minunata calatorie. Bineinteles, ratiunea a invins instinctul animalic, si astfel mi-am redus garderoba la dimensiunea unui singur troler, la care urma sa se adauge ulterior si un rucsac incapator.
Si echipat ca de razboi m-am urcat in trenul sperantei ce urma sa ma duca la Arad.

Problema era ca, indiferent de puterea de autsugestie ce incercam s-o folosesc exhaustiv, omiteam faptul ca inca traiam in Romania, tara in care trenurile nu vor veni niciodata la timp. Asa ca legatura mea de la Timisoara Nord catre Arad, incadrata strategic in intervalul de 8 minute, parea absoult imposibil de atins. Si cu toate astea, ceea ce este cu adevarat incredibil e ca trenul spre Timisoara trece prin Arad inainte sa ajunga la destinatie, motiv pentru care mi se pare o idiotenie sa pleci din Craiova cu scopul de a ajunge in Arad, ca ulterior chiar sa treci prin Arad, dar sa nu te dai jos pana la Timisoara, doar pentru a lua un tren inapoi spre Arad… aien’t it mindblowing? :) Asa ca am decis, intr-un act de pura nebunie sa ma dau jos in Arad inainte sa ajung la Timisoara. Revenind totusi la sfatul scos in cale in gara din Craiova, am facut tot posibilul sa imi pastrez siguranta bunurilor pe tot parcursul calatoriei. Nu mi-a fost foarte greu pana in Deva, colegii mei de calatorie fiind fie 2 mosuleti simpatici plecati in calatoria vietii lor, fie o familie de intelectuali numeroasa care a umplut compartimentul. Au fost destul de fun discutiile cu cei din cea de-a doua categorie, acestea variind cuprinzand teme precum facultate, AIESEC sau serviciul fiecarui dintre ei. Nici nu am stiut cand au trecut cele 4 ore. Partea si mai fun a fost dupa. La Deva a urcat in compartimentul meu un grup de mancatori de ceafa de porc, care mai de care mai stimulat cu stereoizi si mai tatuat. Partea cu adevarat cutremuratoare este aceea in care unul dintre ei ma privea fix in timp ce altul a scos o carte pe care scria “Capul Mafiei”. Dar am trecut si peste asta…

Si dandau-ma jos in Aradul Nou la 1 noaptea, m-am trezit in mijlocul pustietatii, fara niciun taxi in jurul meu si fara niciun mod de a ajunge la gara mare. Singura raza de speranta a fost o fata care se misca agale catre mine carand un troler imens dupa ea. Am oprit-o in miezul noptii si am rugat-o sa imi dea niste indicatii pentru a ajunge la gara. Dupa o calatorie de o jumatate de ora cu tramvaiul am ajuns in fata impozantei gari din Arad. Mi-am verificat trenul si m-am asezat strategic langa un calorifer pe unul din culoarele  cladirii. In lipsa de ocupatie am intrat in vorba cu unul dintre angajatii de baza al garii, un muncitor necalificat ce taia bilete la veceu. Experienta de viata si vulgaritatea unei persoane trecute bine de varsta a doua au fost sarea si piperul unei nopti petrecute in Arad, dupa 10 ore de mers cu trenul. Si ne-am apucat sa vorbim de politica, de femei si de bautura, pe principiul cine nu are batrani sa ii caute la veceu in Arad.

M-am urcat apoi in trenul spre Budapesta, tren suprasaturat cu unguri care de-ai dreaq vorbeau ungureste facandu-ma sa cred ca sunt singurul vorbitor de romana din tren. Cum mi-am dat seama de asta? Aproape de Budapesta, o batranica se ridica fumos de pe sacun si se apropie de mine cu intrebarea: “Pe unde suntem?”. Bineinteles ca habar n-aveam unde suntem, mai ales ca noaptea de afara facea ca lumina din tren sa se reflecte in geam si astfel sa il transforme intr-o oglinda. Dar intr-un final am ajuns si in Budapesta. Cu scopul de a vizita, m-am dat jos din tren si am iesit din gara, am dat doua ture in jur pentru a nu ma pierde in marele oras, dar frigul si ploaia combinate cu imbracamintea mea subtire m-au facut sa ma refugiez inapoi. Si astfel am inceput sa ma plimb prin gara. Pentru ca era 6 dimineata, nu erau foarte multe locuri de vizitat. Am intrat la informatii pentru a ma asigura ca trenul meu urma sa plece la ora corecta, loc in care am dat peste o tantitza proptita intr-un birou. Mi-am pregatit vocea si accentul meu britanic si am intrebat-o daca sunt in Budapest Keleti si daca trenul spre Bratislava urmeaza sa plece in 3 ore. Mi-a raspuns sec intr-o limba urata ce s-a dovedit a fi maghiara. Nu ne intelegeam. Noroc cu paznicul care, om cult de altfel, cunostea cat de cat engleza si a reusit sa imi dea anumite informatii. Am iesit demotivat cu gandul ca mai aveam de asteptat ceva timp. Nu o sa povestesc ce am facut pentru a nu plictisi (m-am plictisit eu asteptand). Unul dintre momentele dragute a fost cel in care o blonda cu ochii albastrii ma fixa cu privirea din partea cealalta a salii de asteptare. Am inceput sa zambim si am plecat in directii diferite (trist :p).

M-am urcat apoi in trenul spre Bratislava intr-un compartiment plin cu femei venite tocmai de pe meleaguri iberice, plecate in calatoria vietii lor, femei a caror gura nu a tacut nici macar o secunda tot drumul, vorbind intr-un ritm greu de inteles. Noroc cu excursia in Spania de acum doi ani ca am inteles fractiuni din discutia lor. Un drum neinteresant in care oboseala si-a spus cuvantul facandu-ma sa cucai pe scaun cu capul lipit de geam. Si am ajuns in Bratislava, loc in care trebuia sa fiu asteptat de cineva. Evident intarzia. Asa ca m-am trezit singur intr-o sala mare in care nu cunosteam pe nimeni, si mai mult decat atat, nici macar nu stiam sa vorbesc pe intelesul celorlalti. Tot ce trebuia sa fac era sa stau si sa astept…

Si intr-un final persoana aceea a venit si distractia a inceput…

Fiind o duminica seara, una din zilele in care se simte ca este iarna doar privind pe geam si admirand fulgii care cad de sus, am ales confortul de a sta in fata calculatorului si de a vedea un film bun in detrimentul unei iesiri in oras cu prietenii. Filmul se numeste “The Time Travelers Wife”. Nu pot sa zic ca este un film genial, care te tine in priza pe tot parcursul lui, la final, nestiind cand a trecut timpul. Nu. Este un film de weekend, care, din punctul meu de vedere, rezoneaza oarecum cu starea pe care o am. Dar nici filmul nu face subiectul discutiei noastre.

Dupa film, messengerul meu imi spune ca tocmai ce am primit cateva mail-uri noi, si eu, curios din fire, dau repede sa le citesc. Unul dintre ele era de la prietenul hi5 (da inca mai am cont, dupa vreo 2-3 tentative nereusite de a il inchide), cum ca cineva m-ar invita sa ma joc nu stiu ce pe net. Neinteresant, dar pentru ca nu mai intrasem de mult pe contul pe care il aveam, ma loghez sa verific activitatea. Partea buna cu canalele astea de pseudo-socializare este ca pe prima pagina gasesti o coloana in care este prezentat un scurt istoric al activitatilor prietenilor tai. Asa ca, nu stiu exact cum se face ca un prieten al unui prieten care intre timp a a devenit si prietenul meu (folosesc termenul de prieten in aceptiunea inteleasa de utilizatorii acestor portaluri) a adaugat o anumita “usera” pe numele ei de scena “Te Iubesc In Stil Versace”. Nu am nimic cu respectiva. Poate fi cine stie ce geniu in devenire, luand in considerare faptul ca nu avea mai mult de 18 ani. I-am spus unei prietene (in acceptiunea clasica a cuvantului) despre noul mod de a-ti manifesta sentimentele, iar intrebarea a venit in mod natural: “cum iubesti in stil versace?”. De aici porneste un lung sir de intrebari, deocamdata fara raspuns cum ar fi: “care sunt criteriile de evaluare ale unei astfel de iubiri?” sau “care este diferenta dintre o iubire versace si o iubire channel?”… sa fie oare doar mirosul… iubirea ta (si cand zic iubire ma refer la sentiment nu la apelativul folosit mai nou si pentru persoane) miroase a coco sau a giani? Atunci am aflat: Trebuie sa iubesti stil channel… coco miroase mai bine.

Si pentru a ma limita la doar o remarca negativa asupra hi5-ului, nu o sa mentionez ca, impins de curiozitate am intrat pe o pagina a unei prietene (termen folosit ca si mai inainte) si i-am citit scurta descriere despre ea. Nu o sa citez din ea spunand ca desi are doar “14 trandafiri in buchetul vietii”, se bucura de fiecare clipa, acesti ani nemaiintorcandu-se “never”. Nu o sa spun nici despre sfatul ei de a face bine si a nu face rau pentru ca e mai bine sa faci bine si e foarte rau atunci cand faci raul, sfat menit “sa te aduca pe calea cea buna”, dupa parerea ei. Am sa ma opresc. Cine stie in ce Elena Udrea se va transforma atunci cand va fi mare.

Si pentru a incheia in Stil Versace, pentru ca nu o sa pun o manea cu cica-laca-cichi-ca-cica-cica-cichi-cea, si pentru ca parfumul pe care il folosesc nu este nici coco, nici giani, o sa pun o reclama care mie imi place foarte mult.

Cum se numeste stilul asta?

Ca sa nu o mai lungesc degeaba pe aici, o sa anunt subiectul, care, dupa parerea mea, cred ca este abordat si de alte persoane in perioada asta: New Year’s Eve party. Am facut acest eveniment ”mult asteptat” la un prieten cu cateva persoane  pe care le cunosc deja de o perioada, persoane care pot sa zica DA la o petrecere reusita dar stiu si sa zica NU atunci cand este cazul (inside joke… don’t mind me). Ne-am strans frumos intr-un apartament suprasaturat cu bautura si mancare, dar si cu 2 boxe gata oricand sa dea jos tencuiala de pe pereti, lucru care s-a intamplat intr-un final. S-a facut ora stabilita si am inceput sa ne facem aparitia rand pe rand. Am “barfit” putin despre calitatile de sofer al unui prieten comun, dupa care ne-am hotarat sa ii spunem in fata. Bineinteles ca orgoliul lui a fost atins si mi-a promis ca nu o sa ma mai urc in micuta lui masina niciodata. Nu stiu exact daca este sau nu un motiv de intristare. Revenind… am inceput sa mancam, sa bem si sa ne scalambaim putin pe muzica din sufragerie. Si fara sa stim cand a trecut timpul, am ajuns la doar 10 minute de 2010 (inca imi e greu sa nu pun doi de 0 dupa 2). Ne-am facut curaj sa iesim din casa si ne-am intalnit cu alte persoane cu care am avut placerea, intr-o mai mica sau mai mare masura, de a lucra anul asta. Am ciocnit un parhar de… ceva, ne-am tras doua trei poze si intr-un final am pornit pe cai diferite.

Restul petrecerii a continuat in acelasi ton, fiind nevoit sa renunt la minunatul meu plover (corectati-ma daca incultura mea m-a facut sa gresesc scrierea acestui cuvant) mov din cauza caldurii. Ne-am mai dansat, ne-am mai baut, si totul a tinut-o in ritmul asta pana aproape de dimineata cand, unul cate unul, invitatii au inceput sa plece. Si, vazand cu ochii, ne-am imputinat simtitor. Anumite persoane, din cauza ”oboselii” accentuate au transformat sufrageria din ring de dans in loc de odihna. Altii, printre care si eu am gasit, initial un loc pe hol la un pahar de taina, apoi un loc intr-un pat, bineinteles tot mov, sa se asorteze cu minunatul plover pe care de mult nu il mai purtam.

Momentul haios din toata treaba asta este cel al plecarii. Insotit de doua fete (as putea spune ca de obicei, dar din pacate este vorba doar de doua prietene) asteptam sa ma incalt si sa imi fac iesirea, moment in care mi-am gasit primul adidas. Din cate imi aminteam eu, stiam sigur ca venisem cu amandoi, dar cel de-al doilea nu se dadea gasit. In locul lui statea un alt adidas, la fel de alb, la fel de purtat, facut de aceeasi firma, dar din pacate avand alt posesor, deocamdata neidentificat. Dupa aproximativ un sfert de ora de cautari prin tot apratamentul, dupa ce i-am intrebat pe toti ce fel de adidasi purtau cand au venit, am decis sa ma las pagubas si intr-un moment de curaj nebunesc am incaltat adidasul strain si am plecat, bineinteles insotit de aceleasi fete care ma asteptau de ceva timp. Am ajuns acasa si am adormit intr-un somn de cel putin 10 ore, as fi vrut eu.

As fi vrut sa spun a doua zi, dar, pentru ca eram deja in a doua zi cand m-am culcat, era tot aceeasi zi cand m-am trezit. La scurt timp telefonul imi spune ca una dintre persoanele prezente la petrecerea de seara trecuta incearca sa ma apeleze. Imi da un numar de telefon al altei persoane care pretindea ca cineva i-a furat adidasul. Era deja prea complicat cu atat de multe persoane implicate in povestea asta, motiv pentru care, la starea de oboseala pe care o aveam credeam ca traiesc o telenovela in care personajul principal este adidasul meu. Ne-am intalnit, am facut tranzactia si ne-am amuzat copios pe seama incidentului de seara trecuta. Partea penibila este ca tipul era ferm convins ca cineva s-a imbatat atat de tare incat i-a furat adidasul, lucru care era mai mult o certitudine ce se aplica mai corect in cazul meu.

Care este scopul acestui articol, in afara de acela de a ne amuza pe seama acestui incident? Viata e facuta din astfel de momente haioase, singurul lucru care diferentiaza experientele prin care trecem, punandu-le etichetele cu “bun” sau “rau”, este modul in care noi le vedem si le traim. Cu toate ca initial m-am simtit putin deranjat sa plec incaltat in doi adidasi diferiti, a doua zi am ras cateva minute bune la telefon in timp ce solutionam situatia creata.

Se spune ca asa cum petreci prima zi din an, asa vei petrece restul de 364 de zile. Bine ca nu cred in prostii de genul asta pentru ca, dupa cum ar putea crede unuii, ar trebui sa port incaltaminte diferita tot anul. Prefer sa cred ca si in 2010 ”ma voi rade” si ma voi distra destul de mult, si asta nu din cauza celor intamplate, ci pur si simplu pentru ca am un feeling destul de bun pentru anul asta :)

“ii lipseste muzica, zambetul, rasetele, ochii tai caprui si parul ei moale… ii lipseste gustul de coca-cola bauta prin acelasi pai negru…”

Mi-am luat vacanta. Vreo jumatate de an. De ce? Pentru ca am avut multe lucruri de facut. Si le-am facut pe toate :) Am terminat primul an cu toate examenele luate, am organizat un proiect cu un buget de peste 7000 de euro, doua conferinte locale si o recrutare destul de reusita. Am inceput anul 2, am fost la vreo 2-3 baluri la care am intrat mocca, facultatea merge bine, si cu toate astea pe cap nici ca mi-am dat seama cand a venit toamna.

Vad ca ultima oara cand am scris ceva aici a fost la inceputul lui aprilie. Cel putin nu a trecut un an :) si totusi, in afara de a ma lauda in halul asta… de ce m-am hotarat sa scriu din nou pe blog? Motivul este unul cat se poate de simplu: am dat peste un articol pe care l-am scris cred ca acum un an pe vremea asta. Scriam acolo, pe un ton destul de melancolic despre cum totul se schimba in jurul nostru, cateodata fara sa ne dam seama. Si tocmai faptul ca a venit toamna (cu toate ca aproape a trecut) m-a pus in aceeasi situatie in care eram in momentul cand am scris articolul respectiv.

Dar sa explic putin. Cand am scris articolul tocmai ce ma despartisem de o tipa destul de draguta care insemnase ceva pentru mine la vremea aia, grupul meu de prieteni tocmai ce se “sparsese”, unii pe la Bucuresti, altii pe la Timisoara, altii pur si simplu au disparut, iar eu… eu eram destul de dezorientat. Si in plus, vremea asta de doi bani amplifica sentimentul. Ce s-a schimbat acum? Paaai… acum, tocmai ce m-am despartit de o tipa destul de draguta care a insemnat ceva pentru mine, grupul de prieteni s-a “spart” din nou, iar eu… spre surprinderea mea, eu sunt bine. Poate doar vremea din cand in cand se mai distreaza cu starea mea de spirit :) Nu pot totusi sa nu remarc simetria ironica dintre situatia mea de acum si cea de atunci.

Nu vreau sa stric articolul prin stangacia mea de blogeras intors din vacanta asa ca o sa inchei prin a da un copy-paste si prin a promite ca voi gasi timp pentru a trece mai des pe aici :)

Deschide ochii! Priveste un alt oras, in alte culori, conturat in alt fel de forme parca mai complicate ca odinioara, suprapuse peste aceleasi cladiri vechi de secole, carpite si prafuite precum cartile pe care le-ai imprumutat de la biblioteca din colt pe care si de data asta ai uitat sa le duci inapoi, care zac de atata timp acolo, pe biroul tau mai dezordonat ca niciodata.

Iti aduci aminte de Teatru, in fata caruia ai asteptat-o atatea ore, mereu ea… si mereu alta… acolo unde azi nu vezi decat un grup de emo cu freze tampite care isi fumeaza incet tigarile. Sclipirea de demult… culorile si sentimentele, omorate de vreme, de timp… de anotimpuri… s-au stins, si azi, in locul acela nimic din ce a fost, nu mai e…

Vezi si vechiul cinematograf unde, miercuri de miercuri, te calcai in picioare pentru a prinde un bilet cu tarif redus la filmul care tocmai ce incepuse de un sfert de ora. Filme care odata te tineau cu sufletul la gura, care te faceau sa tresari la fiecare cadru care se schimba brusc, sau filme la care radeai din prima secunda pana in clipa in care prezentau actorii… azi te lasa rece. Dar nici nu mai conteaza… nimic nu mai e.

Vezi Primaria si parcul ei decorat in stil occidental, la poalele unei statui impozante a unei personalitati istorice, demult trecuta in nefiinta, parc ocupat pana la refuz de batranei si batranici care au iesit sa ia o gura de aer intre pensia de luna asta si aia de luna viitoare, in hainelele lor carpite in coate, haine mai vechi decat istoria, haine pe care timpul si moliile triste si decolorate si-au lasat amprenta. Toti au venit devreme ca sa ocupe un loc la umbra in fata fantanii din centru parculetului.. pentru a se intalnii si a discuta o clipa de politica, pentru a aminti si a elogia dictaturile cazute… si totusi, azi… nu e nimeni.

Dar nimic nu se compara cu acel club din subsolul casei de pe colt. E parca prea “long time ago”, dar totusi inca ii poti auzi muzica, poti inca sa gusti vibratia ei in adancul plamanilor. Inca poti sa ii atingi mana brunetei cu care ieseai de acolo aproape in fiecare seara. Poti simtii fiorul rece al noptilor tarzii… si totusi, ii lipseste culoarea de odata… ii lipseste muzica, zambetul, rasetele, ochii tai caprui si parul ei moale, ii lipseste gustul de coca-cola bauta prin acelasi pai negru… si totusi nimic nu se mai aude… nimic nu se mai simte.

Si din nou inchizi ochii. Lumea se schimba. Orasul imbraca noi culori, de la verdele de ieri, la galbenul mort de azi, pana la zapada de maine care va acoperi totul. Si doar tu ramai acelasi trecator colorat din fatza Teatrului, care se calca in picioare pentru un bilet la cinema si care simte gustul muzicii bauta printr-un pai negru… mereu acelasi… si mereu altul.

Sunt persoane care vin sa aprinda o lumanare dupa un examen, de parca asta ar infulenta cunostintele deja asternute pe foaie sau toleranta persoanei care ii evalueaza lucrarea. Dar de ce o fac? Pentru ca le place sa se amageasca cu ideea ca, doar printr-un simplu gest, pot schimba ceva. Bineinteles, irelevant. Evaluatorii nu au o linie directa cu Divinitatea pentru a sti cine a aprins mai multe lumanari, si astfel a-i recompensa pe masura.

Partea ciudata este ca pentru orice serviciu religios trebuie sa platesti. Spre exemplu, cati dintre noi nu au fost deranjati de un exponent al bisericii in preajma anului noi pentru a i se sfintii casa. Niste busuioc inmoiat in niste apa ce se vrea a fi sfintita, puf, puf si gata 1 milion. Pai de 1 milion ma duc si imi iau o sticla de whisky si niste busuioc si o sfintesc chiar eu. Si mai sunt si cazurile de deces. Toata familia mortului e sufera pe acolo si se da cu curu’ de pamant de atata treaba, si vine un preot sa ii mai toace si de bani, doar ca sa spuna cateva cuvinte. Bineinteles, conform traditiei, partile cele mai bune din mancare sunt pastrate pentru acesta, normal, “tot ce e mai bun sa fie al Domnului”. Cu toate astea, nimeni nu se intraba despre care domn este vorba. Tot circul asta despre bani ne poate face sa credem ca Dumnezeu e un miniafacerist care se trezeste dimineata si se duce la locul de munca: God Inc. Hmm.. NOT.

Dar chestia cea mai tare mi se pare cea cu spovedania. In perioada asta toata lumea incearca sa se puna bine cu al’ de sus. Asa ca nu conteaza cat de curva ai fost sau daca doar ce te-ai intors de la fur-gasit portofele in Italia, fugi repede la preot, apleaca-te in genunchi (nu te gandi la prostii pentru ca s-ar putea sa ii placa), si spune-i tot ce ai pe suflet. Bineinteles, daca esti posesoare de silicoane, sufletul tau este unul foarte incarcat si s-ar putea ca preotul aici de fata sa iti ceara sa aproFUNDezi subiectul. Nu te sfii, pentru ca asta este singurul mod prin care Dumnezeu are sa te ierte. Yeah right.

Ok… si ca sa concluzionez am doua lucruri de spus. In primul rand, prietenenul, recent posesor de permis de conducere despre care vorbeam mai demult, a avut o replica geniala la intrebarea “Ba aveai cedeaza trecere. Te asigurasi?”: “Da. Am zis doamne ajuta”. Multe dintre persoanele din ziua de astazi au nevoie de cineva cu o putere mai mare decat ei, fie pentru a o invinovatii pentru lucrurile rele din viata fiecaruia, fie pentru a se simti aparent protejati. Si toti spun Doamne ajuta ca si cum asta ar fi o mantra care le garanteaza succesul si salvarea.

Si cea de-a doua chestie:

… inseamna ca Dumnezeu e de trei ori femeie
(asta era continuarea. nu am gasit varianta completa)